Odata Hudson a fost intrebat de Reverendul H. B. Macartney, un pastor anglican: Spune-mi de unde vine aceasta diferenta intre noi, tu esti calm in mijlocul problemelor iar eu sunt tare nelinistit din motive de nimic. „Scumpul meu Macartney, raspunse Taylor, pacea de care vorbesti este in cazul meu mai mult decat un privilegiu, ea este o necesitate”. Apoi adauga si mai categoric: „Nu as putea indeplini tot ce am de facut fara pacea lui Dumnezeu, care intrece orice pricepere si care imi pazeste inima si gandurile.”
Cand agonia sufletului mau ajunsese pana la culme, o fraza din scrisoarea scumpului meu Mc-Carthy a facut sa imi cada solzii de pe ochi. Aveam un puternic sentiment de esec in viata mea… atunci mi-am dat seama ca niciodata nu voi ajunge la o credinta ferma fortandu-ma sa dobandesc credinta, ci odihnindu-ma in Singurul care este demn de credinta. Daca noi nu credem, El ramane demn de credinta. Am privit la Isus si am vazut cu bucurie imensa, El a spus: „Nu te voi parasi” Iata odihna. Nu a promis El oare ca va ramane in mine, ca nu ma va parasi niciodata? Inainte nu ma bucuram de Domnul asa cum ar fi trebuit. Aceasta agitatie ma stapanea cat timp mai ramanea ceva de facut. Cel mai mare deficit din viata mea era pierderea prezentei luminoase a Domnului. Aceasta viata in Domnul este aceea care aduce roade in noi, la fel cum sufletul care bea adanc din apa vietii isi da seama ca „nu va mai inseta niciodata”. Viata care este Cristos ramane si abunda, satisface si potoleste setea.
Pacea..ce preţioasă este. Îmi aduc aminte de câte ori am privit marea, aş fi putut să stau ore întregi nemişcată..este ceva în acea imensitate în faţa căreia rămâi tăcut şi acel sentiment de linişte te cuprinde..şi acel ceva te face să revii mereu acolo..Atunci când sufletul se apropie mai mult de Dumnezeu începe să se liniştească, să primească tot mai mult din acea natură a Sa pe care nu o poate înţelege, dar după care tânjeşte atât de mult..
Cum spunea Augustin: “Sufletul nostru nu isi gaseste odihna, pana nu se odihneste in Tine Dumnezeule”
Si e bine cum spui, pacea lui intrece priceperea noasra, nu ca este impotriva ratiunii, ci este rationala, si inca ceva in plus.
Nu credinta este valoroasa – de aia cantitatea necesara este infima(un bob de mustar); secretul este insa obiectul credintei- Isus Christos. Si daca obiectul credintei este corect, cantitatea credintei poate fi infima…ca nu conteaza.
De aia Petru putea merge pe apa cind se uita tinta la Domnul Isus…si de cum isi lua ochii de la El, se adincea in valuri. Nu tot credinta aia o avusese si la primul pas ca si la al doilea? DIFERENTA ERA …UNDE ISI AVEA ATINTITI OCHII…OBIECTUL CREDINTEI!
Imi place mult ce ai subliniat Rodica. Asa era si femeia aceea care suferea de o boala pe care o avea si cheltuise toti banii cu medicii, si nu a stiut ce sa faca decat sa se atinga de Iisus isi zicea ea, si voi fii vindecata. Ea acolo nu a apucat sa rosteasca nici o rugaciune sau cerere, ea credea doar atat: daca ma voi atinge de Iisus voi fi vindecata! Si asa a fost. Puterea lui Dumnezeu este peste toti cei ce vin la Iisus, felul cum o fac, poate fi foarte variat, sursa puterii noastre este El si este accesibila oricui.
Intradevar asta e increderea noastra ca El ne intelege oricum am veni la El, si ne raspunde.