Omul este rau sau este bun?

Matei 7:11 Deci, dacã voi, care sunteti rãi, stiti sã dati daruri bune copiilor vostri, cu cât mai mult Tatãl vostru, care este în ceruri, va da lucruri bune celor ce I le cer!

De unde pleaca certurile, partidele, vorbirile de rau? De ce nu se pot stapani unii si cad in ispita judecatii, a vorbirii cu patima? De la o premiza nerostita, dar contrara cu cea a Domnului Iisus. El a apus: “daca voi, care sunteti rai”. In viziunea Lui, noi suntem rai. Chiar daca ne iubeste, suntem dupa chipul lui Dumnezeu si sa dat pe Sine pentru noi. Noi suntem capabili de foarte mult rau in anumite circumstante. Noi suntem gata de rau mult mai repede decat suntem gata sa facem binele. Raul il facem “racorindu-ne”, binele straduindu-ne, sau chinuindu-ne uneori. Cand vine Duhul Sfant peste noi, atunci se schimba lucrurile, primim si puterea si dispozitia de al face binele.

In constiinta noastra pe oameni ii tratam, in mod politicos, dar gresit pe cei din jurul nostru, ca si cum ei ar fi oameni buni. Ori Iisus ne spune ca noi nu suntem buni, ci rai. Daca am gandi la fel ca Iisus, fara sa credem ca gresim cu ceva prin asta, sau gandim negativ, cred ca gandim corect in felul acesta, si nu ne impiedica sa il iubim pe cel fata de care credem asta.

In situatia asta cred ca am fi mult mai linistiti, si intelegatori cu altii, mai ales cu fratii, pe care noi avem tendinta sa ii socotim, mai buni, si sunt prin Duhul Sfant, dar sa nu uitam ca trupul de carne ii face sa fie in lupta permanenta cu rautatea din ei.

Schimband premiza despre oameni, vom avea un comportament mai bun fata de ei. Premiza corecta este cea pe care a spus-o Hristos: “daca voi care sunteti rai..” Deci sa incetam cu politetea, care ii socoteste pe oameni buni, dar ar fi in stare sa ii manance de vii pe la spate, mai bine sa gandim ca Hristos, oamenii sunt rai, dar suntem gata sa ne dam si viata ca sa schimbam starea lor.

Nu te teme, Eu sunt cu tine!

 Am o imagine sugestiva si niste versete bine alese pe grupul descultii, postata de Florina B.

De altă parte, ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celorce iubesc pe Dumnezeu, şi anume, spre binele celorce sînt chemaţi după planul Său.

Romani 8:28

„Nu se vând oare două vrăbii pe un dinar? Şi totuşi, niciuna dintre ele nu va cădea pe pământ fără voia Tatălui vostru. Cât despre voi, până şi firele de păr din cap vă sunt numărate. Prin urmare, nu vă temeţi; voi sunteţi mai de preţ decât multe vrăbii”⁷

 

A cere

“In ziua aceea, veti cere in Numele Meu, “ Ioan 16, 26

Am observat ca Domnul Iisus cand vorbeste de vremea bisericii si rugaciune foloseste foarte des cuvatul “cerere”. Veti cere, cereti orice veti vrea si ve-ti primi, pana acum nu ati cerut nimic, daca doi se invoiesc sa ceara, etc. In ziua aceea vom cere, chiar daca vom preamari si vom glorifica, dar in special vom cere. Pentru ca vom avea nevoie, pentru ca vom gresi, pentru ca nu vom putea aduce roade fara efort in rugaciune. Lauda are cu ea si un merit personal. Nu ati observat ca multora le place sa laude pe Dumnezeu, dar ei sunt neroditori? Si nu le place sa ceara, pentru ca nu sunt interesati, daca ar fi sa spuna tare ce vor cu adevarat, le-ar fi rusine… mai bine lauda. Nu zic, poate ca ar vrea roada, dar fara efort, ar vrea roada, dar nu prin ei, ca nu au timp. Si nu este corect sa lauzi pe Dumnezeu: ♫♫♫♪ “O inima curata Doamne, este tot ce-Ti doresti…♫♫” si el toata saptamana a avut treaba, nu a putut sa studiez prea mult, sa se roage, sa vina la biserica.

Ar fi mai bine sa citim cu atentie evanghelia si sa vedem ca Domnul vrea si asteapta ca noi sa cerem mai mult, pentru ca stie El mai bine ca avem nevoie de asta, mai mult decat de lauda si adorare usoara. Sa dea Domnul sa ajungem in situatia sa laude altii pe Dumnezeu pentru faptele noastre bune!

Provocarile vremii

“Luati seama la voi insiva, ca nu cumva sa vi se ingreuieze inimile cu imbuibare de mancare si bautura si cu ingrijorarile vietii acesteia, si astfel ziua aceea sa vina vara veste asupra voastra” (Luca 21, 34)

 

Astazi exista foarte multi oameni care se lupta cu depresia. Orgoliul ii impiedica pe unii sa se exprime in felul acesta dar ei experimenteaza: tristete prelungita, dezamagire, amaraciune, etc. Toate acestea in special pe plan spiritual. Cauza depresiei in majoritatea cazurilor este “suprasolicitarea”. Lumea aceasta este zidita pe un sistem nesanatos, de exploatare pana la extenuare, fiecare cat rezista. Ca si credinciosi trebuie sa facem deosebirea intre:

- lucrurile necesare vietii (mancarea si imbracamintea),

- cele vitale vietii (rugaciunea, Scriptura, biseirca locala),

- si pretentiile vietii (masina, vila, doctorate, etc.).

 

Noi trebuie sa stim ca necesarul pentru o viata deplina il putem obtine foarte bine din primele doua, a treia este optionala, adesea implica mandria vietii, competitie, ambitie, etc. Majoritatea oamenilor experimenteaza depresia in cursa pentru lucrurile din categoria a treia. Devenim ineficienti, si ne pierdem caracterul din cauza acestei categorii din urma. Devenim inconsecventi cu lucrurile principale, incepem sa ne scuzam copilareste (mintim), si sa pierdem respectul si bunul simt in relatiile cu cei din jur. Adesea sfarsim prin a renunta la lucrurile vitale si chiar sacrificand pe cele necesare in propria familie.

 

A ti se ingreuia inima cu imbuibare de mancare si bautura si cu ingrijorarile vietii acesteia, nu este nicidecum o chestie de confort si bunastare, ci mai degraba o chestie de mandrie, ambitie si extenuare pentru niste lucruri care in esenta sunt fara valoare in comparatie cu primele doua.

Versete mai tari

“Privirile trufase si inima ingamfata, aceasta candela a celor rai, nu este decat pacat.” Pv. 21, 4

“Nici intelepciunea, nici priceperea, nici sfatul nu ajuta impotriva Domnului” Pv. 21,30

Copilul din Ezechel - Ezechel 16, 4-7a

 

“La nastere, in ziua cant te-ai nascut, buricul nu ti s-a taiat, n-ai fost scaldata in apa, ca sa fi curatita, nici n-ai fost frecata cu sare, si nici n-ai fost infasata in scutece. Ochiul nimanui nu s-a indurat de tine, ca sa iti faca macar unul din aceste lucruri, din mila pentru tine; ci ai fost aruncata pe camp, asa de scarba le era de tine, in ziua nasterii tale. Atunci eu am trecut pa langa tine, te-am vazut tavalita in sangele tau, si am zis: “Traieste chiar in sangele tau! Da, ti-am zis: “Traieste chiar in sangele tau!” Te-am inmultit cu zecile de mii, ca iarba de pe camp. “ (Ezechel 16, 4-7a)

Acest pasaj vorbeste initial de Ierusalim, dar el ilustreaza foarte bine starea omului, a oricarui dintre noi.

La nastere suntem ca un copil nascut si ne ingrijit aruncat in camp. “In pacat m-a zamislit mama mea” spunea David in psalmul 50. Chiar daca lumea aceasta incearca sa ne linisteasca prin psihologie, gestionarea emotionala, etc, in realitate, spiritual vorbind, noi suntem asa de vulnerabili, cum este un copil nou nascut lasat in camp. Toate patimile abea asteapta sa isi faca loc in viata noastra, Biblia spune ca “Lumea zace in cel rau” adica sunt atatea “fiare salbatice” in jur, care pot oricand sa te sfasie (sa iti sfasie caracterul, comportamentul) sa iti ruineze viata. Daca ne uitam in jur cu onestitate exact asta se intamla. Omul este o faptura asa de fragila, pe cat este de valoroasa. Asa de neajutorata, pe cat de mare perspectiva are (de a fi cu Dumneze, suntem dupa chipul Lui). Ce aparare poate sa aibe un copil in camp, ce poate el sa faca acolo? Nu poate sa se spele! Nu poate sa manance! Ce sa mai vorbim sa se apere! El depinde in totul de mama lui. Nu e capabil sa supravietuiasca si se afla in mijlocul unor primejdii de moarte. Asa este omul in lumea asta fara Hristos, ca un copil lasat in camp, prada fiarelor salbatice. Oamenii daca nu sunt adusi la Hristos, daca nu stau sub protectia autoritatii Lui (”Toata autoritatea mi-a fost data in cer si pe pamant” spunea Hristos Mat. 28), ei se expun unor primejdii carora nu le pot nicicum face fata. Nu pot face fata pentru ca exista o robie interioara inspre rau, si pentru ca impotriva noastra lupta duhurile rautatii si nu oamenii. Ilustratia este “brilianta” in scriptura.

De aceea spunea si Pavel: “Voi eram morti in greselile si in pacatele voastre’ (Efeseni 2,1), ce poate sa faca un mort pentru sine? Poate el sa se ajute cu ceva? Este minciuna satanei in care oamenii sunt incurajati: “Tu poti, te poti salva singur!”, “Daca te straduiesti suficient de mult vei reusi!” Fals! Vrea sa te infranga , de aceea iti spune asa. Noi nu avem de luptat impotriva carnii si sangelui, incerca Pavel sa ne deschida ochii, ci impotriva duhurilor rautatii, care sunt in locurile ceresti. (Efeseni 6,12) De aceea in fata lor suntem ca un copil aruncat in camp in mijlocul fiarelor salbatice..

Dar Dumnezeu spune ca a trecut pe lanca acest copil, l-a vazut, nimanui nu i se facuse mila de el si i-a spus: “Traieste chiar in sangele tau!”. Ne intrebam de ce i-a vorbit? De ce nu l-a luat in brate?

Dumnezeu a creeat totul prin cuvant. Asa lucreaza Dumnezeu. A spus: “Sa fie lumina!” si a fost “Sa fie niste lulminatori in intinderea cerului” si au aparut stelele gigantice. samd. Cand Dumnezeu vorbeste copilului inseamna ca i-a dat viata. “Traieste!” i-a spus Dumnezeu. Asta poate fi asemanata cu nasterea din nou. Noi eram morti in pacate, dar Dumnezeu ne-a zis: “Traieste!” Si toti cei ce credem in Hristos acum traim, am fost nascuti din nou, cum spune scriptura.

Dar mai este un amanunt. Spune: “Traieste chiar in sangele tau!” Noi astazi traim, dar nu intr-un mediu confortabil. Mediul nu este confortabil nici pe dinafara, nici pe dinauntru. Pe dinafara este lumea, aceiasi lume rea si pervertita, iar pe dinauntru avem firea pamanteasca, natura aceea inclinata spre rau. Suntem in sange, dar traim. In noi Duhul ne da viata si putere, sa nu ne temem de firea pamanteasca, sa nu ne temem de lume, sau demoni. Am fost creati pentru aici si acum sa traim, chiar in sangele nostru. Adica sa nu ne dorim sa iesim din lume, sa nu ne luptam cu starea aceasta. Pavel spunea, este mai bine la Domnul, dar face sa fiu aici, pentru voi. Spunea el. Vedea greul, dar asa a spus Dumnezeu: “Traieste chiar in sangele tau”.

Nu trebuie sa ne mintim singuri ca traim ca in rai, dar exista in noi Duhul lui Dumnezeu care ne-a nascut din nou, viata lui Dumnezeu este in noi prin Iisus Hristos. Pentru ca noi sa putem trai, Hristos a trebuit sa plateasca foarte mult, prin sangel Lui, prin jertfa proprie. Dar noi traim acum, chiar daca suntem inca in inconfort, va fi din ce in ce mai bine, intr-o zi vom fi ca El, vom fi cu El.

Ce s-a intamplat de fapt la cruce? - Matei 27,50 Pentru indragostiti

Indragostitii de Iisus.

“Iisus a strigat iaras cu glas tare, si si-a dat duhul” Matei 27,50

Ce sa intamplat de fapt la cruce? Domnul Iisus a scos un strigat mare? Dar de ce? I-a fost teama de ceva? L-a ingrozit pe El ceva? El care a potolit furtuna din cateva cuvinte? El care a scos o legiune de demoni dintr-un om cu cateva vorbe? El care a inviata din morti pe Lazar a 4-a zi? Ce mai putea sa il infrice pe Hristos? Demonii ii ieseau in cale si strigau de departe: “Te stim cine esti!” “Esti sfantul lui Dumnezeu!”.

Dar totusi ce sa intamplat la cruce? El pare ca este la capatul puterii.. Era El mai slab decat ceilalti doi talhari? Ei nu au strigat, ei nu s-au plans! Ceva mult mai grav s-a intamplat la cruce. Nu diavolul era acolo, nu il putea infricosa pe Hristos, chiar in clipa aceea urma sa fie infrant pentru totdeauna de Hristos. Nu hoardele de demoni il impovarau pe Hristos atunci, ci mania lui Dumnezeu, toata mania lui Dumnezeu din toata istoria care a fost si care urma sa mai fie, pentru toti oamneii care s-au nascut si care mai urmau sa se nasca, care cread in El. Mania lui Dumnezeu pentru pacatele tuturor acestor oameni urma sa fie descarcata in Hristos. Asta la facut pe El sa scoata un strigat mare. Pedeapsa pentru pacatele noastre, a celor ce credem in El, aceasta l-a durut pe El, de aceea a strigat: “Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai parasit??!! Numai asta l-a facut pe El sa strige. El care nu fusese niciodata despartit de Tatal, niciodata, El care nu pacatuise niciodata, fara greseala, acum era despartit si pedepsit de Tatal.

Asta a facut Hristos din dragoste pentru miseasa Lui. O dragoste adevarata, o dragoste care a costat totul. Noi, tu si eu, toti cei ce credem in El, suntem obiectul dragostei Lui. Oare simtim noi dragostea Lui, putem sa o vede? Suntem asa de asaltati din toate partile, dar ea exista este acolo, pentru noi. De multe ori cea mai incercata faptura, intre Dumnezeu si demoni, intre viata si moarte, intre vise si robie.

Doamne, da-ne aceasta bucurie a crucii tale, bucuria mantuirii!

Ecuatia lui Dumnezeu

 

Adevar = libertate

Minciuna = legaturi

 

“Veti cunoaste adevarul si adevarul va va face liberi”. Ioan 8,32

 

Minciuna leaga pe om. Satana este tatal minciunii. Arma lui numarul unu nu este pacatul ci minciuna, prin ea leaga pe oamnei si ii trage in pacat. Lupta intre bine si rau consta in lupta intre adevar si minciuna, nu este vorba de sabie aici, de carne si sange. Legaturile nu se desfac prin forta, cum ni se spune uneori, ci prin adevar.

 

Hristos a spus: “Eu sunt calea, adevarul si viata, nimeni nu vine la Tatal decat prin Mine” Ioan 14,6. Acesta este adevarul, pentru cei ce il cred, il iau de bun, aduce eliberare si vindecare de letaturile si ranile celorlalte minciuni.

Paradoxul lui Dumnezeu

“Si char ei (evreii); daca nu staruiesc in necredinta, vor fi altoiti; caci Dumnezeu poate sa ii altoiasca iaras” Rom. 11,23
Ceea ce ne impiedica pe noi sa il cunoastem pe Dumnezeu este staruinta in necredinta, staruinta in rau. Dumnezeu poate sa ne altoiasca in Imparatia Lui, dar trebuie ca noi sa nu mai staruim in rau. Uite care este imaginea noastra prin lentila lui Israel, in cazul de fata. Oamenii de aceea nu il cunosc pe Dumnezeu, pentru ca ei staruiesc in rau, in pacat, in lucrurile lumii acesteia, nu ca Dumnezeu este prea departe de noi, este foarte aporape, de fapt in noi in constiinta noastra. (Rom. 1,19)

“Fiindca, daca tu (neamurile), care ai fost taiat dintr-un maslin salbatic, care din fire erai salbatic, ai fost altoit, impotriva firii tale, intr-un maslin bun, ..” Rom. 11,24

A il urma pe Dumnezeu pentru noi, (neamurile in special, si oamenii in general cand ne gandim la natura decazuta din noi) este ceva impotriva firii. Noi suntem “un maslin salbatic”. Noi eram invatati cu pacatul, cu idolul, cu dumnezeii straini, inainte sa vina Hristos, dar am fost altoiti impotriva firii noastre intr-un maslin bun. Ce lucruri grozave poate sa faca Dumnezeu!!! Eu ma uit in mine si vad cat de neobijnuit imi este sa il urmez pe Dumnezeu, ma uit in mine si nu vad nimic bun, sunt un “maslin salbatic” si asa suntem toti, si evreii din punct de vedere al naturii decazute a omului. Dar Dumnezeu poate sa altoiasca un maslin salbatic impotriva firii lui, intr-un maslin bun. Se poate asta. Nu are importanta ce fel este natura ta, tu poti fi pus intr-un maslin bun prin credinta.

Stapanirea pacatului si a Harului

Citeam de dimineata in Romani 5, 21

 

“… dupa cum pacatul a stapanit dand moartea, tot asa si harul sa stapaneasca dand neprihanirea, ca sa dea viata vesnica prin Iisus Hristos, Domnul nostru.”

 

Aici Pavel pune semnul egal intre stapanirea pacatului si a harului. Sunt la fel. Multi crestini cred astazi ca pacatul te stapaneste, in multe forme, te inrobeste, dar cand este vorba de harul lui Dumnezeu, pe acesta trebuie tu prin vointa si straduinta ta sa il pastrezi. Adica tu esti cel care il “stapanesti” intr-un fel. Aici apostolul Pavel ne da o invatatura mult mai linistitoare si eliberatoare, mai realist, conform cu exerienta zilnica. Mi se pare si mult mai dreapta. Daca noi suntem slabi, dominati, corupti, cum poti sa pui o sarcina care stii din start ca nu ai pe ce sa o asezi? Ma gandesc cum au ajuns oamenii la astfel de convingeri?

 

 

Exista o responsabilitate a credinciosului dar tocmai aici este mirarea ca responsabilitatea este efectul harului care stapaneste pe cei ce si-au dat inima si sufletul lui Hristos. Gandurile omului, vointa lui si stradania lui sunt niste lucruri asa de slabe ca tot ce pui pe seama lor cade. Satana probabil de aceea tine sa puna accent pe cele slabe, pentru ca daca facem asta, suntem o prada sigura. Cand insa ne bazam pe puterea Harului de a stapani in viata celui credincios atunci se fortifica in viata lui si acestea mai slabe de care vorbeam, “harul va stapani dand neprihanirea”. Nu neprihanirea aduce harul, ci harul aduce neprihanirea. Ce ordine minunata!

 

Dumnezeu sa ne lumineze.

Mantuirea, alegere sau nastere?

Ma gandeam in dimineata asta la versetul:

“Daca un om nu se naste din nou nu poate vedea imparatia lui Dumnezeu.” Ioan 3, 3

 

De aici deducem ca mantuirea nu este o simpla alegere ci este vorba de nastere din nou, este ceva mult mai complex. Unii considera mantuirea ca pe o alegere pe care o fac si atat. Asta ar cobori mantuirea la nivelul unui contract de colaborare sau de munca pamantesc, pe care il poti desface cand vrei. Mantuirea asa cum apare in Biblie este mai mult, este vorba de o nastere din nou. Adica o noua faptura in asemanarea lui Hristos se naste. Tu esti cu totul un om nou. Tu nu esti acelasi om vechi, corupt care a luat o decizie pozitiva la un moment dat pentru Hristos, nu am putea avea incredere nici o clipa in alegerea unei astfel de firi corupte.

Cel nascut din nou, este ca un copil nascut de curand. A parasi relatia cu Dumnezeu printr-o simpla alegere, daca am duce pana la capat imaginea pe care Domnul Iisus ne-o creeaza cu realitatea “nasterii din nou”, asta ar echivala cu parasirea unui prunc nascut de curand. In lumea fizica asta este cruzime si un comportament bolnav, deviant. Daca in lumea materiala este vazut asa de rau gandirea / comportamentul acesta, cu cat mai rau trebuie vazut in imparatia lui Dumnezeu?

 

 

Limita intre dragoste si toleranta

Cred ca toleranta este un lucru bun, dar el poate fi folosit in mod incorect, si este apropiat de dragoste.

Toleranta poate fi invocata atunci cand cineva in mod meschin vrea sa isi impuna punctul de vedere, care nu neaparat este drept, corect, moral, dar invoca toleranta in dorinta de a inhiba pe interlocutorul lui, a il face sa nu mai insiste intr-o chestie.

Este scris in Biblie ca dragostea nu se bucura de nelegiuire ci se bucura de adebar. Asta ne face sa tragem concluzia ca daca ar fi sa trasam o limita intre dragoste si toleranta aceasta limita ar fi “adevarul”.

Asa se intampla la examen spre exemplu, un profesor, chiar daca un student nu isi mai aduce bine aminte un lucru, il tolereaza, ii da timp sa ii treaca emotiile poate, si daca il vede ca vorbeste bine, chiar daca este pe sarite, se poate intampla sa il si ajute putin. Insa daca spune “prostii” J , adica nu reda bine materia, toleranta, care vine din bunatate se opreste. Intervine notarea si calificarea.

Domnul Iisus la fel a facut, atunci cand oamenii pacatuiau fata de El sau in fata Lui, le spunea: “De ce ma ispititi?”, “Cine este fara pacat sa arunce primul cu piatra” Sau ii mustra pe oameni: “Fatarnicilor!”. Dar cand a venit la el o femeie imorala, chiar daca facuse pacat, El a tolerato, de ce? Pentru ca El a vazut in ea pocainta.

In spiritul crestin limita dintre dragoste si toleranta este adevarul. Adica dragosea acopera totul, dar nu se bucura de nelegiuire. Adica nu o tolereaza, se poarta cu blandete, cu intelepciune, dar nu tolereaza nelegiuirea. Insa toleranta se manifesta fata de un om atunci cand acesta se pocaieste, se schimba. Dumnezeu spune ca nu isi mai aduce aminte de fapta lui.