Nu îți pierde curajul!

Robert Babcock a fost un băiat din Michigan în anul 1864. Dintr-o joacă nesănătoasă cu o bombă, a rămas orb pentru toată viața din adolescență. Părinții lui au luat o decizie grea, pentru a îi dezvolta încrederea în sine. Risca să fie un răsfățat al casei și al familiei toată viața, datorită condiției de orb. Așa că l-au dus la un institut de orbi în Philadelphia. Aici l-au lăsat singur timp de trei ani, pentru a urma un program special pentru dezvoltarea încrederii în sine. Nu era în toată lumea un băiat mai singur decât Robert Babcock în prima noapte pe care a petrecut-o la institut, după ce părinții l-au sărutat.

Programul a avut un succes răsunător, băiatul s-a ambiționat să nu lase pe nimeni să îi fie milă de el. A fost primul om care după ce și-a pierdut vederea a studiat medicina. A ajuns un medic renumit, ținea frecvent discursuri în fața medicilor orașului Chicago și în cele din urmă a fost numit profesor la Colegiul Medicilor și Chirurgilor din Chicago și a fost de asemenea numit medic la spitalul districtului Cook. Mai târziu a devenit profesor al bolilor pieptului și al medicinii clinice.

Când doctorul Babcock vorbește, spune că la scurt timp după ce a rămas orb, și-a dat seama că cel mai mare handicap din viață pe care îl avea de înfruntat, nu era lipsa vederii, ci pericolul de a-și pierde curajul, de a-i fi milă de el însuși. Iar și iar spunea că nimic mai rău nu i se poate întâmpla cuiva decât să cedeze în fața autocompătimirii. Nu a uitat niciodată acea noapte când, cu mulți ani în urmă, tatăl și mama lui și-au luat rămas bun de la el la Institutul pentru orbi din Philadelphia. „Părea greu atunci”, a spus el, „dar a fost un lucru înțelept și sunt recunoscător pentru aceasta”. Au trecut mulți ani de atunci și viața lungă și folositoare a doctorului Babcock, marele său serviciu adus medicinii, a demonstrat că avea dreptate.

 

*Archer Wallace, Băieți de caracter care au schimbat lumea, Editura Little Lamb, Suceava, 2005, 57.

Reclame

Scrie un comentariu

Din categoria Crestinism

Don’t waste your life (Nu-ți irosi viața) – John Piper

Am citit de curând cartea lui John Piper – Don’t waste your life (Nu-ți irosi viața).

Am remarcat bucuria cu care împărtășește John despre relația lui cu Dumnezeu. În mai toate cărțile lui, spune că Dumnezeu este cu atât mai glorificat în noi cu cât noi ne găsim mai mult plăcerea în El. Aș putea spune că aceasta este contribuția lui în scena teologică contemporană. „Să se bucure popoarele”, este o altă carte cunoscută la noi, în care subliniază același lucru. Scopul vieții noastre este să ne bucurăm în Dumnezeu și să facem și pe alții să se bucure.

Într-adevăr, nimic nu te face mai autentic și mai convingător decât o preocupare sinceră și reală, plină de entuziasm și de plăcere cu privire la Dumnezeu și tot ce face El.

Am învățat însă două lucruri din această carte. Fratele John P. face o ordine în prioritatea lucrurilor și spune că cele mai importante lucruri în creștinism sunt: Evanghelia, rugăciunea, dragostea jertfitoare și munca. Este foarte relevantă pentru mine această ordine. În spațiul românesc adesea rugăciunea este pe primul loc. El pune Evanghelia! Multă dreptate are, pentru că doar Evanghelia ne dă viață, izbăvire și lumină, oricât ne-am trudi noi să ieșim la lumină, fără Evanghelie nu putem face nimic. Ea este cea mai importantă, este puterea lui Dumnezeu pentru salvarea celui ce crede! Apoi toate acele valori extraordinare își au rolul. Cred că de aceea uneori te rogi sau slujești cu dragoste, și totuși simți că ceva nu merge, nu ești în slujba Evangheliei probabil.

Un al doilea lucru pe care l-a spus a fost că munca, spune biblia, „este comoara de preț a unui om” Pv. 12, 27. Dar spune el, munca este doar un colier frumos, iar Evanghelia este ca o fecioară frumoasă. Munca noastră este ca un colier minunat, dar locul ei (a muncii) este să împodobească Evanghelia! Aici din nou face o corectură potrivită pentru unii. Am văzut pe mulți muncind și străduindu-se în mod serios, însă dacă nu o faci pentru Evanghelie, tu împodobești altceva, și nu împodobești mireasa lui Hristos dacă nu muncești pentru Evanghelie.

Vă recomand cartea!

Un comentariu

Din categoria Crestinism

Paul Negruț 🔴 Educație parentală sau manipulare ideologică?

 Am citit cu atenție documentul intitulat “Strategia Națională de Educație Parentală 2018-2025”, pus în dezbatere publică de către Ministerul Educației Naționale ca o prioritate imediată pentru viitorul societății românești, în general, și al școlii românești, în special.
De la primul paragraf până la ultimul, acest document programatic seamănă izbitor cu Planul Vyshinsky impus României după al Doilea Război Mondial de ideologia sovietică cu sprijinul propagandei comuniste și a tancurilor sovietice. Se pare că astăzi, Strategia Națională de Educație Parentală 2018-2025 este impusă de Think-tank -urile ateiste cu sprijinul propagandei progresiste care caută terenul potrivit (vulnerabilitățile românești) pentru a face noi experimente sociale.
Mai mult aici:

Scrie un comentariu

Din categoria Crestinism

Un misionar războinic

Apostle-Paul-1

Am gasit o descriere a apostolului Pavel facuta in detaliu. Ma gandesc ca uneori suntem descurajati, suntem raniti chiar, iar descrierea aste ne inspira si ne incurajeaza. O redau aici!

Dacă ne uităm după apostolul Pavel din țară în țară, privind cât a suferit pentru Hristos. A răbdat orice formă de persecuție, a trecut prin orice fel de pericol (2 Cor. 11,23-27). A fost asaltat de mase de oameni, a fost pedepsit de autorități (Fapte 16,19-20). Bătut, lovit, îngropat în pietre, lăsat mort (Fapte 14,19-20). Se aștepta să primească același tratament, să treacă prin aceleași pericole oriunde (Fapte 20,23). Pornind dintr-un oraș, predicând în altul (Fapte 13,50; 14,5-7; 19-21).

Petrecând tot timpul său în misiune, sacrificându-și propriul confort, propriul timp liber și siguranța proprie (Fapte 20,24; Rom. 1,14-15; Fil. 1,20; 3,8). Persistând în felul acesta până la o vârstă înaintată, nefiind alterat de experiențele perversității (Fapte 28,17), a lipsei de recunoștință (Gal. 1,6; 4, 14-20), a prejudiciilor (2 Cor. 12,15), a dezertării (2Tim. 4,10; 16). Nu a fost înfrânt de anxietate, de lipsuri, de nevoi, de muncă, de persecuție; neobosit în încrederea lui, fără să fie intimidat de perspectiva morții (Fapte 21,13; 2 Cor. 12,10; Fil. 2,17; 4,18; 2 Tim. 4,17).

De la convertire a fost avertizat că va trebui să sufere mult de dragul lui Hristos (Fapte 9,16), el a venit să sufere fără să suspine sau să geamă, fiind mândru de cicatricile sale în luptă, ca un soldat decorat cu medaliile sale (Gal. 6,17).

Ce misionar războinic a fost! Lumea niciodată nu a mai văzut așa ceva până la el![1]

[1]Herbert Lockyer, All the Apostles of the Bible (Grand Rapids, MI, Zondervan, 1972), 219-220.

sursă foto 1

Scrie un comentariu

Din categoria Crestinism

Biserica și orfanii

Romulus-and-Remus

În timpul bisericii primare era o practică cruntă în care după ce se nășteau copii, dacă erau fete în unele cazuri, sau dacă erau băieți cu defecte, sau dizabilități, chiar aparente sau minore, copii aceia erau lăsați afară la ușa casei. Apoi veneau oameni și îi duceau în afara zidului cetății (un fel de gheenă evreiască), unde erau abandonați. Aici frigul, vântul sau animalele sălbatice îi omorau. Biserica primară își făcuse un obicei, în aceste cetăți păgâne, să meargă regulat pe la porțile caselor și să ia copii abandonați, să îi înfieze și să îi crească în familii ca pe fii și fiice. Această practică a mărit mult puterea de mărturie în biserica primară și vestirea evangheliei.

sigla-noua_big

Astăzi am participat la o întâlnire a AROF (Alianța România Fără Orfani) în care se vorbea de această lucrare extraordinară pe care o fac mai muți creștini în România. În București sunt peste 3200 de orfani și în jur de 20.000 de creștini evanghelici. Dacă pastorii și bisericile au încuraja această practică în bisericile locale, acești orfani ar avea un alt viitor!

Un studiu făcut de Universitatea Harward în colaborarea cu alte universități relevă faptul că acești copii care sunt crescuți în centre de plasament, în case de copii, spre deosebire de cei crescuți în familie, naturali sau prin adopție, au o diferență interesantă în dezvoltarea creierului și a IQ-lui. Afectivitatea familială favorizează dezvoltarea acesteia, și lipsa acesteia nu poate fi înlocuită cu nimic. Acest deficit se remediază în cadrul de dragoste al familiei.

O familie la această întâlnire mărturisea ca au văzut un copil cu o privire tristă, fadă și matură, stătea nemișcat în pat. Copilul avea o stare de stres cronic, creierul era invadat de cortizol și era ca paralizat. Au acceptat să îl îngrijească așa, iar după două luni a avut primul zâmbet. Substanțele din creierul lui s-au schimbat datorită căldurii familiale și sentimentului de iubire. Acum dezvoltarea lui este normală și entuziastă.

Un lucru pe care eu l-am observat la persoanele care au adoptat acești copii este că i-a revitalizat pe plan spiritual pe ei și chiar bisericile lor. Actul adopției este un principiu profund spiritual, este inima Evangheliei. Toți cei mântuiți au fost adoptați în familia lui Dumnezeu. Actul acesta ne urcă până la inima lui Dumnezeu și de aceea practicarea acestui principiu atrage binecuvântarea lui Dumnezeu și însuflețește spiritual persoana implicată. Dumnezeu este Tatăl văduvelor și al orfanilor.

Psalmii 68:5 „El este Tatăl orfanilor, Apărătorul văduvelor, El, Dumnezeu, care locuieşte în locaşul Lui cel sfânt. „

sursă foto 1

 

Scrie un comentariu

Din categoria Crestinism

Lupta cea bună a credinței

Coloseni (2:23) Dacă aţi murit împreună cu Hristos faţă de învăţăturile începătoare ale lumii, de ce, ca şi cum aţi trăi încă în lume, vă supuneţi la porunci ca acestea: „Nu lua, nu gusta, nu atinge cutare lucru”? Toate aceste lucruri, care pier odată cu întrebuinţarea lor şi sunt întemeiate pe porunci şi învăţături omeneşti, au, în adevăr, o înfăţişare de înţelepciune într-o închinare voită, o smerenie şi asprime faţă de trup, dar nu sunt de niciun preţ împotriva gâdilării firii pământeşti.

Știm că o singură luptă este sortită biruinței în biblie: „Lupta cea bună a credinței!” 1 Tim. 6,12.

Unii cred că lupta credinței este să vii la Hristos! Și au dreptate, că în primul rând, ca să poți lupta prin credință trebuie să vii la Hristos! Într-un fel asta înseamnă să lupți prin credință, dar nu este tot.

În textul nostru spune să nu ne mai supunem la înfrânări gen: „nu lua, nu gusta, nu atinge” s.a. Aceste lucruri pier odată cu întrebuințarea lor. Această metodă gâdilă firea pământească, nu o supune, nu o răstignești.

Această metodă mai poate fi numită și metoda voinței. Am subliniat în text: „într-o închinare voită” în alte traduceri apare „printr-o închinare a voinței”. Unii predică un creștinism al voinței. Este clar că trebuie folosită înțelept și ea, dar noi nu ne luptăm prin voință. Acesta este motivul pentru care mulți eșueză în dorințele lor creștine sincere.

Lupta credinței este altfe decât să alegi cu voința ta căile lui Dumnezeu. Lupta credinței este asta:

(Ps 37:5) Încredinţează-ţi soarta în mâna Domnului,încrede-te în El şi El va lucra!

Lupta credinței nu ține de tine, de cât de mult îți poți încorda tu voința. Am ajunge niște ambițioși notorii, dacă așa ar trebui să facem. Nu e rău să alegi pe Dumnezeu. Noi însă trebuie să trăim în odihna și pacea pe care o dă credința. Mi-am încredințat viața lui Dumnezeu. Acum am încredere că El va lucra. Asta e lupta cea bună a credinței! Și oricând Domnul îți va spune să faci ceva prin Cuvânt, prin Duhul Sfânt, tu Îl asculți.

(Prov 16:3) Încredinţează-ţi lucrările în mâna Domnului,şi îţi vor izbuti planurile.

Nu fii încordat, stresat, pentru că trebuie să faci un lucru, ca să nu gâdili firea pământească (să o stârnești), măcar că trebui să faci ceva. Încredințează în mâna lui Dumnezeu cauza ta, și apoi ai încredere în El și fă tot ce îți spune El. Așa te lupți lupta cea bună a credinței!

Scrie un comentariu

Din categoria Crestinism

Vizita fratelui Marius Cruceru în București

Așa cum spune afișul de mai jos, în seara asta am avut în mijlocul tinerilor de la Capelă din București pe fratele Marius Cruceru la o seară de tineret pe tema „Impactul muzicii în viața tânărului”. Îmi vin în minte cuvintele împărătesei din Șeba:

2 Cronici 9:5 „Este adevărat deci ce am auzit eu în ţara mea despre faptele şi înţelepciunea ta!”

M-a rugat să nu public înregistrarea și voi respecta acest lucru, deși cred că nu ar face decât să mai câștige câțeva aprecieri.

Un exemplu uimitor de excelență îmbinat cu dragoste. Am mai văzut oameni severi, dar să fie și iubitori în același timp, mai rar. Vorbea cuvinte grele, adevărate despre muzică și închinare, însă în așa fel încât tinerii le primeau cu zâmbetul pe buze. A fost cu adevărat sare și lumină pentru cei din București. Frate Marius, Bucureștiul mai are nevoie de dv!

Ne-a vorbit depspre autenticitate, să fim reali în fața lui Dumnezeu, să respingem orice compromis, să căutăm excelența și să lăudăm pe Dumnezeu cu adevărat prin Duhul Sfânt. A subliniat un lucru pe care îl confirm din plin, trăim o vreme în care oamenii nu se lasă educați, nu acceptă ucenicia, și asta explică multe din neajunsurile vieții creștine. Nu pot să reproduc cum a fost, dar pot să spun că așa cum este în spațiu virtual, în realitate este mai mult.

Am apreciat că a fost împreună cu soția și copilul. Când am dat mâna cu soția dânsului, mi-a adus aminte de Sabina Wurmbrand (măcar că nu am întâlnit-o), vorbesc de atitudine și fel.

Cu prețuire și considerație pentru familia Cruceru!

Scrie un comentariu

Din categoria Crestinism