O întoarcere deplină

rembrant-prodigal-son-detailAuzim adesea printre pocăiți cuvântul: ”M-am întors la Domnul în anul …” Folosim aceasta expresie ca să arătăm ce am făcut de fapt atunci când am început să îl urmăm pe Domnul: ne-am întors la El, cu fața către El. Acesta este un lucru bun. Dar Faptele apostolilor 3,26 ne spune ce implică o întoarcere adevărată la Hristos:

”Dumnezeu după ce a ridicat pe Robul Său Isus, L-a trimis mai întâi vouă, ca să vă binecuvinteze, întorcând pe fiecare din voi de la fărădelegile sale”.

Aceasta este o întoarcere deplină, nu doar o întoarcere spre Hristos, ci și o întoarcere de la fărădelegile noastre. Dacă vii la Hristos cu fărădelegi, nu faci întoarcerea deplină, dar dacă te întorci la Hristos și totodată te întorci și de la fărădelegi, atunci Domnul se bucură de tine și te poate folosi cu multă putere!

Dumnezeu să ne binecuvinteze pe toți!

sursă foto

Anunțuri

2 comentarii

Din categoria Crestinism

2 răspunsuri la „O întoarcere deplină

  1. Milo F. Boone

    Şi ce-ai fi putut răspunde, o, femeie! Când şarpele ţi-a spus că Dumnezeu a poruncit: “să nu mâncaţi din toţi pomii raiului”, tu trebuia să-ţi întorci faţa de la el, fiindcă erau lucruri potrivnice adevărului. Trebuia să-i răspunzi cu silă: pleacă, vrei să mă amăgeşti. Tu nu cunoşti puterea poruncii pe care ne-a dat-o Dumnezeu şi nici cât de mare este desfătarea şi belşugul celor aduse nouă. Tu spui că Dumnezeu ne-a poruncit să nu gustăm din roadele nici unui pom, dar Domnul Dumnezeu, în marea Sa bunătate, după ce ne-a îngăduit să ne bucurăm de ele şi să le stăpânim, ne-a poruncit doar de un singur pom să nu ne atingem. Iar aceasta a făcut-o din marea Lui purtare de grijă pentru noi, că să nu cădem sub stăpânirea morţii, împărtăşindu-ne de roadele lui.

  2. În ceea ce priveşte a doua situaţie de care am pomenit, ea constă într-o schimbare hotărâtă spre mai bine, o puternică mişcare de voinţă, o depărtare de păcat şi o întoarcere la Dumnezeu sau aprinderea unui foc al râvnei numai pentru lucruri plăcute lui Dumnezeu, cu lepădarea de sine şi de orice altceva. Îi este proprie mai presus de toate o foarte puternică mişcare de voinţă. Dacă omul a căpătat obiceiuri rele, acum trebuie să se rupă de sine însuşi. Dacă a supărat pe Dumnezeu, acum trebuie să se perpelească în focul dreptei judecăţi. Un om care se pocăieşte trăieşte durerile unei femei care naşte şi, în simţurile inimii lui întâlneşte, aşa-zicând, chinurile iadului. Lui Ieremia care plângea, Domnul i-a poruncit: „să dărâmi şi să zideşti şi să sădeşti” (Ieremia l, 10). „Plânsul pocăinţei este trimis de Domnul pe pământ pentru că atunci când pătrunde în cei ce-l primesc, până la despărţirea sufletului şi duhului, dintre încheieturi şi măduvă” (Evrei 4, 12), să nimicească omul cel vechi şi să pună temei zidirii celui nou. În omul care se pocăieşte vine mai întâi teama, apoi alinarea nădejdii; întristarea, apoi mângâierea; groază până în pragul deznădejdii, apoi adierea mângâietoare a milei. Una înlocuieşte pe alta şi acest lucru naşte sau păstrează în omul aflat în stare de decădere sau deznădăjduire de viaţă, nădejdea că totuşi, va primi viaţa cea nouă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s