SECRETUL SUCCESULUI BISERICII DIN IERUSALIM – Liviu Olah

liviu-olah-1Am participat Marţi la o Sesiune de comunicări ştiinţifice în cadrul ITBB, şi prima din lucrări a fost cu privire la lucrarea fratelui Liviu Olah în perioada comunistă. De aici a reieşit o lucrare pe care dânsul a scriso dar care nu s-a publicat. M-am interesat de ea şi o public aici.

….

SECRETUL SUCCESULUI BISERICII DIN IERUSALIM – Liviu Olah

Acum aproape 20 de veacuri de la apariţia Bisericii noutestamentale din Ierusalim, vrem să dăm răspuns la întrebarea: „De ce atunci se pocăiau cu sutele iar acum atât de puţini?”

Cred că răspunzând la această întrebare, teoretic şi punând apoi în aplicare concluziile la care vom ajunge, vom reuşi ca şi în secolul nostru să avem rezultate asemănătoare, chiar şi mai mari (Ioan 14:12) [„Adevărat, adevărat vă spun că cine crede în Mine, va face şi el lucrările pe care le fac Eu, ba încă va face altele şi mai mari decât acestea; pentru că Eu mă duc la Tatăl.”] De la început doresc să pun întrebarea: „Rezultatul bisericii din Ierusalim a fost o întâmplare sau a fost urmarea punerii în aplicare a unor principii sfinte?”

Răspuns: „Cum ar putea fi o întâmplare când Dumnezeu ştie de un singur fir de păr care cade din capul meu şi când o vrabie nu cade fără ştirea Celui Atotputernic? Cum am putea vorbi de întâmplare în domeniul spiritual, domeniu care a creat toate legile din toate domeniile vizibile, materiale? Cum ar putea fi întâmplare rezultatul bisericii din Ierusalim, dezvoltarea ei impetuoasă, când Biblia ne spune ‘că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celui ce iubeşte pe Dumnezeu’… (Romani 8:28a).
Însemnează că rezultatul primei biserici din Ierusalim e obţinut pe baza punerii în lucru a unor principii, pe care noi azi le cunoaştem mai puţin şi le aplicăm şi mai puţin.

Eu doresc să afirm hotărât că, dacă pentru cei de atunci care cunoşteau şi aplicau legile marilor renaşteri, reînvieri spirituale, 1+1 fac 2, şi pentru credincioşii secolului XX, pentru noi 1+1 fac tot 2. Adică şi noi vom cunoaşte rezultatele lor practice, ba încă şi mai mari, tot de atâtea ori mai mari pe cât suntem mai mulţi şi mai râvnitori şi mai plini de credinţă pentru salvarea omenirii pentru care a murit Cristos.
I. Prima lege de aur, primul principiu pe care-l descoperim în biserica din Ierusalim la
primele ei începuturi este VIAŢA CURATĂ.
Atât de curaţi erau fraţii şi surorile din Ierusalim, încât păcatul lui Anania şi Safira este pedepsit pe loc cu o moarte straşnică, care înfioară întreaga frăţietate. Dar ce păcat au săvârşit? Crimă, hoţie, jaf, curvie? Nu, nimic din toate acestea! Atunci ce păcat au săvârşit de sunt atât de crunt pedepsiţi? Au minţit!
O minciună?!
Şi pentru o minciună să fie astfel pedepsiţi?
Da, fiindcă atunci biserica era atât de curată încât o minciună (pentru care nimeni nu va merge în rai – Apocalipsa 21:8 ) [Dar cât despre fricoşi, necredincioşi, scârboşi, ucigaşi, curvari, vrăjitori, închinători la idoli şi toţi mincinoşii, partea lor este în iazul care arde cu foc şi cu pucioasă, adică moartea a doua.] s-a văzut ca o pată neagră pe haina albă, imaculată a primei biserici.
Biserica este înfăţişată ca mireasa lui Cristos, de aceea haina ei trebuie să fie albă, imaculată ca rochia de mireasă. Pe o rochie de mireasă se vede orice pată, oricât de mică ar fi. Aşa s-a văzut minciuna lor, ca o pată neagră, urâtă pe haina bisericii. Dar de ce nu pedepseşte Dumnezeu şi azi minciuna ca atunci? De ce? Pentru că, curăţenia bisericii de azi e foarte departe de curăţenia bisericii de atunci dar tot aşa de departe stăm şi cu rezultatele spirituale, cu numărul de convertiţi.
Dumnezeu nu poate folosi elemente murdare într-o lucrare curată. Iar dacă nu are elemente curate nu lucrează.
Nu-i aşa că renunţi la o mâncare, oricât de bună ar fi şi oricât ai fi de flămând, dacă farfuria, tacâmurile sunt murdare?
Tot aşa, deşi nevoia de a converti oameni este foarte mare, Dumnezeu nu poate folosi creştini murdari, întinaţi.
Ca să înţelegem nevoia de a fi curaţi voi mai da două exemple. La spitalul CFR din Timişoara e o tradiţie: să nu existe nici o complicaţie post-operatorie. De aceea, la acel spital se pune foarte mare accent pe sterilizarea (curăţirea) tuturor aparatelor chirurgicale (de operaţie). Atunci când, foarte rar, se întâmplă o complicaţie post-operatorie, directorul spitalului prof. univ. dr. Pius Brînzei, ordonă sterilizarea completă a sălii cu pricina. Câteva zile în şir în sala respectivă nu se mai fac operaţii, ci numai dezinfectări şi iarăşi sterilizări.
Şi dacă un medic trupesc pune aşa de mare accent pe curăţenie, să nu ne mirăm că Medicul sufletului, Isus Cristos, nu poate folosi instrumente murdare, refuză categoric să le folosească.
Dacă un bisturiu, o pensetă sau un alt instrument chirurgical nesterilizat (necurăţit), poate produce o mare complicaţie, poate chiar moartea, la fel un om murdar, întinat spiritual mai degrabă va infecta pe cei din jurul său decât să-i aducă la Dumnezeu.
Iată una din marile deosebiri dintre biserica din Ierusalim şi bisericile de astăzi. Biserica din Ierusalim era foarte curată, de aceea Dumnezeu a folosit-o pentru salvarea multora.
Fie ca şi bisericile noastre să înţeleagă marea nevoie de a fi curaţi toţi şi de tot, cum spunea Domnul lui Petru (Ioan 13:10) [Isus i-a zis: „Cine s-a scăldat n-are trebuinţă să-şi spele decât picioarele, ca să fie curat de tot şi voi sunteţi curaţi, dar nu toţi.”]
Mulţi au luat din pilda aceasta curăţenia şi umilinţa pe care Domnul Isus a vrut să le inspire ucenicilor de atunci şi de azi. Unii au rămas însă numai cu coaja învăţăturii: spălarea picioarelor. Dar că nu aceasta a vrut Domnul Isus să-i înveţe pe ucenici se vede şi de acolo că-i zice lui Petru: „Ce fac Eu tu nu pricepi acum”… (Ioan 13:7). Dacă Domnul Isus s-ar fi referit la spălarea propriu zisă, nu ar fi spus lui Petru că nu înţelege, întrucât aşa ceva înţelege şi un copil. E limpede, aşadar, că aici Domnul Isus s-a referit la umilinţă şi curăţenie, să fiu gata să mă umilesc şi în faţa unuia care ştiu că mă urăşte de moarte ca să-l câştig dacă-i cu putinţă pentru Dumnezeu. De aceea Domnul Isus l-a spălat pe picioare şi pe Iuda.
Să fim curaţi ca cei din Ierusalim.
Un ultim exemplu pe care doresc să-l mai dau în legătură cu importanţa curăţeniei spirituale este animalul hermina. Acest animal se vânează pentru valoarea mare a blăniţei lui albe. Pentru a o prinde, vânătorii sapă în jurul vizuinei un şanţ adânc şi lat în care toarnă apă, o agită, apa devine murdară, apoi provoacă animalul să iasă din vizuină. Când hermina e afară din vizuină şi se vede înconjurată de vânători caută să scape, să fugă. De jur împrejur însă fiind şanţ cu apă murdară, pe care nu-l poate sări, preferă să se lase prinsă, apoi omorâtă decât să-şi murdărească blăniţa albă.
Dacă un animal ţine aşa de mult la curăţenia unei haine trecătoare, nu ar fi cazul ca biserica să ţină cel puţin atât de mult la curăţenia hainei sufletului?
Fie ca în privinţa aceasta să învăţăm şi din viaţa lui Iosif, care a preferat puşcăria, moartea decât să se întineze, să păcătuiască.
Să fim curaţi ca cei din Ierusalim ca şi pe noi să ne poată folosi Dumnezeu la salvarea celor pierduţi.
II. O altă trăsătură a bisericii din Ierusalim este DRAGOSTEA. Ei se iubeau foarte mult. Cronicarii vremii, scriind despre creştini, menţionează: „Iată cât se iubesc de mult”!
Cei din Ierusalim se iubeau aşa cum spunea Domnul Isus: „Să vă iubiţi unii pe alţii aşa cum v-am iubit şi Eu… prin aceasta să cunoască toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii” (Ioan 13:34,35). Deci dragostea este cartea de vizită a pocăiţilor, dragostea este dovada că sunt pocăit, căci aşa a făcut şi Cristos, dragostea e Dumnezeu. „[A]tât de mult a iubit Dumnezeu lumea că a dat pe singurul Său Fiu”… (Ioan 3:16).
Napoleon, exilat pe Insula Sf. Elena, spunea: „Am dorit să cuceresc lumea prin forţa sabiei dar n-am reuşit; Isus însă a reuşit prin forţa iubirii sale, murind pentru omenire, să cucerească inimile a milioane de suflete”.
Primii creştini erau ca Domnul Isus: iubindu-se cu o dragoste mare unii pe alţii şi având o foarte mare dragoste faţă de cei pierduţi, pentru a-i câştiga pentru Cristos.
În cartea „Quo Vadis Domine” am citit un pasaj foarte valoros în privinţa aceasta. Acţiunea se petrece în grădina lui Nerone, unde ard creştinii trădaţi de un oarecare Croton. În timp ce creştinii începeau să ardă pe ruguri fiindcă i-a trădat, el, Croton, apare în faţa unuia din cei pe care îi trădase, care tocmai începea să fie învăluit de flăcările morţii. Se opreşte în faţa aceluia, îl recunoaşte iar cel din flăcări, Gaius, cu o voce caldă a dragostei îi zice: „te-am iertat”. Aceste cuvinte l-au pătruns atât de adânc şi l-au mistuit atât de puternic, mai puternic ca flăcările rugului pe martir. În aceeaşi noapte, trădătorul devine creştin, căci flăcările dragostei celui ce murea nevinovat nu l-au lăsat în pace până nu s-a împăcat şi el cu Domnul Isus Cristos. E mai bine de altfel să lăsăm ca flăcările conştiinţei de azi să ne ducă la împăcarea cu Cristos decât ca flăcările conştiinţei din iad să ne facă să ne chinuim cumplit, să scrâşnim din dinţi de ce nu ne-am pocăit. În aceiaşi noapte, trădătorul devenit creştin, se predă autorităţilor spunând că e creştin. La început este crezut nebun, apoi i se dă crezare şi este omorât ca martir.
Fie ca dragostea care l-a făcut pe Cristos să moară pentru omenirea în păcat să nu ne lase în pace până nu v-om topi cu căldura dragostei noastre pe cei a căror inimă e nepăsătoare, de ghiaţă pentru El.
Nu inimile reci ale celor din jurul nostru sunt atât de vinovate că nu-L primesc pe Isus ca Mântuitor, ci noi creştinii sec. XX că nu avem dragostea de care vorbeşte apostolul Petru când scria: „să vă iubiţi, cu căldură unii pe alţii, din toată inima” (1Petru 1:22).
Dragostea arzătoare faţă de vecini, colegi, cunoştinţe ne va face să-i ajutăm, să le venim în ajutor cu ce putem şi numai pentru a-i cuceri pentru Cristos.
Iubirea mamei faţă de copil o face răbdătoare, gingaşă, blândă, o învaţă la multe, îi dă putere să crească copilul mare, sănătos.
Fie ca dragostea noastră faţă de cei pierduţi să ne înveţe în fiecare caz în parte ce să facem şi să ne dea şi puterea necesară la aceasta.
S-ar putea ca cineva să se scuze: „nu ştii ce vecin, coleg rău am eu, nu ştii câte rele-mi face, cât mă urăşte”. Să nu uităm în astfel de situaţii ce ne învaţă cuvântul Domnului: „Preaiubiţilor, nu vă răzbunaţi singuri,… dimpotrivă dacă îi este foame vrăjmaşului tău dă-i să mănânce, dacă-i este sete dă-i să bea; căci dacă vei face astfel vei grămădi cărbuni aprinşi pe capul lui” (Romani 12:19). Şi apoi, să nu uităm că pe când eram noi vrăjmaşi cu Dumnezeu, Cristos a murit pentru noi (Romani 5:8). Cum n-am meritat să fim iubiţi de Dumnezeu şi totuşi El ne-a iubit, ca adevăraţi creştini, trebuie să-i iubim datorită lui Cristos, care a murit pentru duşmanii noştri.
III. O altă trăsătură a bisericii din Ierusalim este UNITATEA.
Atunci când suntem curaţi şi ne iubim unii pe alţii cu căldură, se crează şi unitatea sfântă, frăţească. Curăţenia îmbinată cu căldura sufletească uneşte sufletele. Aşa este şi în domeniul material. Când dorim să unim, să sudăm două materiale le vom curăţi mai întâi cu acizi puternici: acid sulfuric, azotic etc., apoi le vom supune la o temperatură foarte înaltă cu aparatul de sudură şi aşa le vom uni, le vom suda.
Domnul Isus Cristos vorbea în rugăciunea Sa mijlocitoare din Ioan 17:21,23 despre importanţa unităţii.
În rugăciunea Sa mijlocitoare, testamentul care îl lasă omenirii, când fiecare cuvânt valorează enorm, în două versete accentuează importanţa unităţii: „Mă rog ca toţi să fie una, cum Tu, Tată, eşti în Mine, şi Eu în Tine, ca şi ei să fie una în Noi, pentru ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis, Eu în ei şi Tu în Mine; pentru ca ei să fie în chip desăvârşit una, ca să cunoască lumea că Tu M-ai trimis şi că i-ai iubit (Ioan 17:21,23).
Unitatea unei biserici predică prin ea însăşi. Unitatea e o predică fără cuvinte. Aşa cum la Cina Domnului cei ce se împărtăşesc vestesc moartea Domnului, ei spun: „Isus Cristos a murit şi pentru mine”. La fel, atunci când biserica e unitară, cei din lume vor auzi următoarea predică: „Isus Cristos a fost trimis de Tatăl şi pentru mântuirea voastră”.
Fie ca şi fraţii şi surorile din biserica dumneavoastră să fie curaţi şi să se iubească unii pe alţii prin Cristos, şi să fie una, uniţi pentru ca cei din jur să ştie că Isus a murit şi pentru ei.
Unitatea bisericii, practic se realizează astfel: dacă eu sunt una cu Cristos şi fratele e tot una cu Cristos, atunci şi noi vom fi una.
IV. O altă trăsătură a bisericii din Ierusalim era faptul că: ERAU VORBIŢI DE BINE.
Viaţa fraţilor şi a surorilor din Ierusalim era atât de frumoasă, de curată, de luminoasă, încât norodul îi lăuda în gura mare (Fapte 5:13). Cu alte cuvinte ei trăiau ceea ce ne spune Domnul Isus în predica de pe munte: „aşa să lumineze şi lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune şi să slăvească pe Tatăl vostru care este în ceruri” (Matei 5:16).
Dacă din cauza purtării noastre rele Numele lui Dumnezeu este hulit, batjocorit, dacă în loc să ne laude oamenii ne înjură, ne blesteamă şi zic: „Ce, ăştia-s pocăiţi?”, atunci să nu ne aşteptăm la succesul bisericii din Ierusalim.
E bine să facem următoarea experienţă: să întrebăm pe cineva, pe vecini, colegi, ce părere au despre noi, despre pocăinţa noastră, dacă văd în noi adevăraţi pocăiţi sau nu. De vom afla că ei nu ne consideră pocăiţi, nici nu suntem pocăiţi.
Va zice cineva: „Apoi, vecinul, colegul meu urăşte pocăiţii”. Se poate că-i urăşte dar nu trebuie să uităm că duşmanii care-L urăsc de moarte pe Domnul Isus au recunoscut totuşi că El nu are nici un păcat. La întrebarea Mântuitorului: „Cine mă poate dovedi de păcat?”, nimeni nu L-a putut învinui de păcat ci toţi au tăcut.
Chiar dacă vecinul sau colegul de muncă, de şcoală, mă urăşte fiindcă sunt pocăit, va zice: „Îl urăsc fiindcă e pocăit dar îmi place de el fiindcă e un om corect, cinstit.
Dacă vecinul, colegul întrebat nu va declara despre tine că eşti un adevărat pocăit, aruncă-te la picioarele Domnului şi fă ceea ce a făcut şi Petru după ce L-a trădat pe Mântuitorul: a ieşit afară şi a plâns cu amar. Pocăieşte-te în faţa Domnului că şi tu ai fost o piedică în calea pocăinţei altora prin viaţa ta vorbită de rău de oameni.
V. O altă trăsătură a bisericii din Ierusalim era că se cunoştea că UMBLAU CU ISUS.
Nu fiindcă purtau vreo banderolă, etichetă pe care scria: „Noi am umblat cu Isus”, ci fiindcă cei ce umblă cu Isus au o comportare, o vorbire, o atitudine, un mers cu totul aparte. Petru şi Ioan, în faţa Sinedriului, sunt cunoscuţi că erau fără pregătire aleasă, dar se cunoştea şi aceea că fuseseră cu Isus (Faptele 4:13). [„Când au văzut ei îndrăzneala lui Petru şi a lui Ioan, s-au mirat, întrucât ştiau că erau oameni necărturari şi de rând şi au priceput că fuseseră cu Isus.”]
Cunosc vecinii, colegii tăi dimineaţa la serviciu că tu vii din prezenţa lui Isus? Că umbli cu Isus?
Despre Moise, poporul a ştiut că vine din prezenţa lui Dumnezeu după faptul că faţa lui strălucea ca soarele, fiindcă Dumnezeu locuieşte într-o lumină de neapropiat (1 Timotei:6:16). Isus îi spunea: „Cine mă urmează pe Mine nu va umbla în întuneric şi va avea lumina vieţii.” (Ioan 8:12).
Despre creştinii din primul veac, se cunoştea că umblau cu Isus şi în aceasta era o forţă de atracţie a celor din jurul lor. Oamenii de atunci şi de azi îl caută pe Isus; nu de noi au nevoie ci de El, Mântuitorul. Dar oamenii pierduţi vor veni la biserica noastră în măsura în care se va cunoaşte că-L avem pe Isus, în măsura în care vor vedea că umblăm cu Isus Cristos.
VI. O trăsătură fundamentală a bisericii din Ierusalim era RUGĂCIUNEA.
La înălţarea la ceruri, Domnul Isus a spus ucenicilor să rămână în Ierusalim unde să aştepte coborârea Duhului Sfânt peste ei. Dacă le-a spus să se roage sau nu, nu ştim, dar una ştim că ei se roagă. Se poate spune despre ei ca despre Saul, proaspăt convertit: „Iată că el se roagă” (Fapte 9:11b). Prin aceste cuvinte Dumnezeu îl convinge pe Anania să se ducă la Saul.
După înălţarea Domnului Isus Cristos la ceruri, cei 120 de ucenici timp de 10 zile stăruiesc în
Rugăciune (Fapte 1:14). [„Toţi aceştia stăruiau cu un cuget în rugăciune”…] De aceea la Rusalii se produce minunea de care vorbise Domnul Isus la Ioan 14:12: „Adevărat, adevărat, vă spun că cine crede în Mine, va face şi el lucrările pe care le fac Eu; ba încă va face altele încă şi mai mari decât acestea, pentru că eu mă duc la Tatăl”.
Iată că în ziua de Rusalii se întâmplă cele profeţite de Domnul Isus. În urma celor trei ani şi jumătate [de activitate] a lui Cristos se convertesc 500 de suflete iar într-o zi de Rusalii, 3000. De fapt cele 3000 de suflete trebuie să se fi convertit în urma celor 10 zile de rugăciune intensă de câte (aproximativ) 10 ore pe zi a celor 120 de fraţi şi surori. Să facem un mic calcul: 120 fraţi, surori x 10 zile = 1200 om/zile înmulţit cu 10 ore pe zi = 12.000 om/ore rugăciune. 12.000om/ore rugăciune:4 =3000. Iată că cele 3000 de suflete sunt rodul muncii sufletului Domnului Isus şi a jertfei Sale de la calvar dar şi a muncii sufletului fraţilor şi surorilor din Ierusalim.
În acest calcul se adeveresc cuvintele Mântuitorului din Ionan 15:5, „Căci despărţiţi de Mine nu puteţi face nimic” şi Ioan 15:4, „Mlădiţa nu poate aduce roadă de la sine dacă nu rămâne în viţă” dar şi interesul acestei afirmaţii: Cristos nu poate aduce roade fără mlădiţe.
Aceeaşi formulă o putem aplica şi la viaţa Mântuitorului. Pentru uşurinţa calculului să zicem că activitatea Mântuitorului a fost de 1000 de zile şi să zicem că se ruga 2 ore pe zi. În acest caz avem: 1000 x 2 = 2000; 2000 : 4 = 500, exact câţi fraţi sunt convertiţi şi prezenţi la înălţarea Lui la cer. Cifra 4 la care s-au împărţit 12.000 şi respectiv 2000 o putem considera ca o constantă spirituală.
Personal, nu susţin că aceasta este o formulă rigidă, spirituală a marilor convertiri, dar afirm cu toată tăria că între viaţa de rugăciune a Domnului Isus şi rezultatul muncii sufletului Său este o strânsă legătură. În Isaia 53: 11, citim: „Va vedea rodul muncii sufletului Său şi se va înviora”. Legătura dintre rugăciunea apostolilor şi cei 3000 de convertiţi de la Rusalii am văzut-o deja în ce strânsă legătură se află.
…..

….
Aşadar, la Rusalii se arată cum nu se poate mai clar, mai convingător puterea rugăciunii, despre care vorbeşte şi Iacov în cap.5 vres. 16.
Ca să ilustrăm puterea rugăciunii să mai analizăm şi un alt caz din Biblie: Pavel şi Sila în închisoarea din Filipi (Fapte 16:24,34). În temniţă ei se roagă şi cântă cântări de laudă lui Dumnezeu iar cei închişi îi ascultau. Pe la miezul nopţii se produce acel cutremur de pământ care mişcă temniţa din temelii, dezleagă legăturile fiecăruia de la mâini şi picioare şi deschide toate uşile. Cu alte cuvinte toţi pot fugi care încotro. Aşa crede şi temnicerul că toţi au fugit, de aceea vrea să se sinucidă. În acest timp Pavel şi Sila, care erau în celulă la întuneric, văd intenţia temnicerului care era la lumină şi-i strigă: „Să nu-ţi faci nici un rău căci toţi suntem aici”. Dar cum de n-au fugit puşcăriaşii când legăturile de pe mâini şi picioare le-au căzut, când uşile sunt deschise? Ce mai aşteptau; să-i roage temnicerul să fugă?
Singura explicaţie poate fi doar aceasta: n-au fugit fiindcă ascultând cuvântul şi rugăciunile celor doi apostoli s-au pocăit. Şi ca pocăiţi ştiau că trebuie să-şi ispăşească păcatele (faptele rele) ale trecutului şi să nu fugă.
Dar cum de s-a pocăit atât de repede temnicerul? Explicaţia e tot în rugăciune şi în slăvirea lui Dumnezeu.
Rugăciunea din cele două, trei ore din noapte i-a arat pământul inimii (căci desigur Pavel şi Sila s-au rugat pentru mântuirea lui) iar sămânţa cuvântului Bibliei căzută în pământ bun aduce roade: pocăinţa temnicerului chiar în acea noapte.
Nu întâmplător spune Domnul Isus: „Tot ce veţi cere cu credinţă, prin rugăciune, veţi primi” (Matei 21:22) sau …„Tot ce veţi cere în Numele Meu voi face” (Ioan 13:14).
Înţelegem şi mai bine efectul rugăciunii dacă comparăm rugăciunea şi vestirea cuvântului cu aratul şi semănatul din agricultură. Ştim că nimeni cu seamănă pe asfalt sau pe pământ stâncos, pe drum sau pe pietriş, în tufişuri sau în spini, ci [seamănă] în pământ bun, căci astfel sămânţa e pierdută, timpul şi energia irosite.
Iar dacă nu facem această greşeală în agricultură, de ce am face-o din punct de vedere spiritual? Sau am face-o fiindcă aşa ne îndeamnă cântarea nr. 99, „semănaţi în inimi şi de-ar fi ca drumul ori pietros pământul unde semănaţi… totuşi va cădea şi pe pământul cel bun şi-apoi din rod însutit voi veţi gusta”? Se bazează oare agricultura ţării noastre pe faptul că deşi terenul nu-i arat poate boabele de grâu şi porumb vor cădea şi pe pământ bun, arat şi vor încolţi, creşte şi rodi?
Dacă pe aşa ceva s-ar baza agricultura, noi toţi am muri de foame. Ne bucurăm însă că agricultura patriei noastre scumpe nu se bazează pe o astfel de procedură greşită.
Dar dacă din punct de vedere agricol nu facem această greşeală ci arăm bine şi apoi semănăm, de ce am face această greşeală din punct de vedere spiritual?!
Aşadar, să arăm mai întâi inimile oamenilor, apoi să semănăm.
Arat, înseamnă rugăciunea pentru oameni, pentru mântuirea oamenilor; semănat înseamnă vestirea cuvântului.
Dacă Pavel şi Sila, în timp ce erau legaţi de temnicer şi aruncaţi în celula umedă şi întunecoasă, ar fi zis: „omule, noi îţi aducem o veste salvatoare, crede şi tu în Domnul Isus şi vei fi mântuit”, ar fi primit un pumn de şi-ar fi cules dinţii de pe jos. De ce? Pentru că ar fi semănat fără să pregătească, fără să are mai întâi inima temnicerului. Dar iată că, întrucât Pavel şi Sila folosesc această eficace, puternică metodă a aratului: rugăciunea, au marele rezultat, pocăinţa temnicerului, care, frământat de Duhul Sfânt în urma rugăciunii lor pentru el, întreabă: „Domnilor ce trebuie să fac ca să fiu mântuit?”.
Iubiţi fraţi, surori, nu semănaţi fără să araţi mai întâi inima oamenilor. Nu chemaţi la Dumnezeu pe oameni cu vorba înainte de a-i chema pe genunchi pe nume în fiecare zi.
Pe nume rugaţi-vă pentru vecini, cunoştinţe, colegi, rude, pentru că aşa cheamă şi Domnul Isus oile, pe nume (Ioan 10:3b). Dumnezeu aşa-şi cheamă oştirea sa creată din infinitul cosmos (Isaia 40:26).
Chemaţi zilnic, fiindcă rugăciunea adevărată este o luptă pentru salvarea omenirii. La aceasta ne inspiră şi lupta lui Iacov la Peniel (Geneza 32:26,30). Tot la aceasta ne învaţă şi Domnul Isus în Luca 18:1, 8, cu sublinierea vresetului 1: „le-a spus o pildă, ca să le arate că trebuie să se roage necurmat şi să nu se lase”, la aceasta ne îndeamnă şi felul de rugăciune la lui Epafras (Coloseni 4:12) [„Epafra, care este dintr-ai voştri, vă trimite sănătate. El, rob al lui Hristos, totdeauna se luptă pentru voi în rugăciunile sale, pentru ca, desăvârşiţi şi deplin încredinţaţi, să stăruiţi în voia lui Dumnezeu.”] şi al apostolului Pavel (Filipeni 1:4, Coloseni 1:9, 2 Timotei 1:3). S
Să nu uităm că această lucrare în biserică nu depinde numai de păstor, comitet, ci şi de noi toţi, de fiecare, fiindcă noi toţi suntem preoţi: „Vai de cei ce intră fără grijă în Sion” spune cuvântul Domnului, adică, dacă noi vrem sincer, cu adevărat progresul în biserica din care facem parte trebuie să ne rugăm intens pentru păstor, comitet, pentru cei slabi, pentru tineri.
Să cerem ca păstorul să fie omul lui Dumnezeu, plin de credinţă şi de Duhul Sfânt, sau dacă nu vrea, să cerem ca Dumnezeu să-l înlăture din lucrarea evanghelică.
Să ne rugăm pentru cei din comitetul bisericii să fie oameni model, oameni sfinţi, oameni ai lui Dumnezeu, sau de nu vor, să cerem ca Dumnezeu să-i înlăture.
Să ne rugăm pentru toţi cei ce fac o anumită lucrare în biserică, s-o facă sincer, cu toată dăruirea, cu toată curăţenia sufletului şi cu toată credinţa pentru mântuirea altora.
Să purtăm pe braţe de rugăciune pe cei slabi, neputincioşi dar sinceri în a-L servi pe Domnul, ca să împlinim astfel legea lui Cristos (Galateni 6:”).
Să ne rugăm intens pentru ca tot tineretul bisericii să fie devotat trup şi suflet lui Cristos şi cauzei Sale, pentru ca fiecare să-şi folosească talentul, energia şi elanul pentru salvarea altora. Să ne rugăm pentru pocăinţa tineretului ţării şi al lumii întregi, fiindcă tineretul are capacitatea de a se dedica complet unei cauze proaste sau nobile. Să cerem ca tineretul ţării şi al lumii întrebi să se dedice celor mai nobile cauze – trăirea pentru Dumnezeu şi asigurarea vieţii veşnice.
Căci nu este drept ca tineretul să folosească inteligenţa, talentul, şi energia, calităţi primite de la Dumnezeu, în slujba păcatului, a diavolului.
Să ne rugăm intens pentru mântuirea ţării şi a lumii întregi pentru care a murit Cristos. Nu e drept ca lumea pentru care a murit Cristos, milioane de oameni să meargă în iad, când Cristos a murit pentru toţi aceştia şi ar putea foarte bine să meargă în rai. Dacă însă până în prezent nu s-au produs întoarceri în masă la Cristos a celor pierduţi, nu e vinovat Dumnezeu, nu înseamnă că jertfa Lui este insuficientă spre a-i salva pe toţi, ci înseamnă că noi, colaboratorii Lui la salvarea omenirii, nu ne-am făcut datoria.
Ca să se facă lumină într-o sală în care e introdusă instalaţia electrică, nu e suficient ca această instalaţie să existe, ci mai trebuie să intervină şi apăsarea pe întrerupător. Nu apăsarea pe întrerupător produce lumina, apăsarea face doar legătura între sursa de energie şi becul al cărui filament incandescent produce lumina.
Nu noi mântuim pe oameni, ci jertfa lui Cristos, dar viaţa noastră curată, viaţa noastră de rugăciune cu credinţă intensă este ca apăsarea pe întrerupător.
Să ne rugăm pentru mântuirea ţării noastre scumpe şi a lumii întregi pentru că Dumnezeu vrea ca nimeni să nu piară ci toţi să vină la pocăinţă (2 Petru 3:9; 1 Timotei 2:4). În aceste texte vedem clar exprimat gândul Dumnezeirii de a mântui lumea întreagă. Apostolul Pavel, în Filipeni 2:5 ne îndeamnă să gândim şi noi la fel ca Cristos, să dorim şi noi mântuirea lumii întregi, şi aceasta să o pun în rugăciuni zilnice cu credinţă.
Creştinism înseamnă a-L avea pe Isus ca Mântuitor, a gândi ca El şi a acţiona în spiritul Lui.
De aceea, candidaţilor la botez le cer nu numai să fie siguri că Isus e în fiinţa lor ca Mântuitor personal, dar le pretind să aibă în ei şi gândul care era în Cristos, salvarea oamenilor, începând cu cei din jurul lor.
Aş vrea să fac o precizare importantă, să ne rugăm pentru sufletele pe care Duhul Sfânt le aşează pe inima noastră şi atunci când în urma rugăciunilor noastre ele devin mai rele. Să nu ne descurajăm când vedem că sunt mai rele atunci când ne rugăm pentru ele. În credinţa că ele se vor pocăi odată, să nu ne bazăm pe semnele pe care le manifestă dezinteresul faţă de Cuvânt, după cum să nu ne descurajăm dacă devin mai rele decât ca şi înainte de a ne ruga pentru ele.
Credinţa că ele se vor întoarce la Cristos ne-o dă:
1. faptul că Cristos a murit pentru toţi oamenii,
2. faptul că Cristos doreşte mântuirea tuturor oamenilor,
3. cuvântul de Dumnezeu pe care şi L-a dat Cristos, că orice vom cere în Numele Lui ne va da (Ioan 14:134). [şi orice veţi cere în Numele Meu, voi face, pentru ca Tatăl să fie proslăvit în Fiul.]
Aş vrea de asemenea să precizez să nu ne lăsăm descurajaţi în aşteptarea mântuirii celor pentru care ne rugăm, de versete ca: „Şi toţi cei ce erau rânduiţi să capete viaţa veşnică au crezut” (Fapte 13:48), sau „pentru că mulţi sunt chemaţi, dar puţini sunt aleşi” (Matei 20:16b).
Unii, bazându-se pe astfel de versete spun: „Cine-i să se pocăiască se pocăieşte el, cine-i rânduit” iar alţii spun: „dacă sunt eu rânduit mă voi pocăi”. Nici una din aceste două feluri de a gândi, de a vorbi nu este corect biblic.
Dumnezeu doreşte ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi să vină la cunoştinţa adevărului (1Timotei 2:4). Dar pe de altă parte Dumnezeu ştie dinainte de întemeierea lumii care sunt cei ce vor crede şi se vor pocăi şi care nu. Şi pe aceia pe care i-a cunoscut mai dinainte că se vor hotărî pentru El, că se vor pocăi, pe aceia i-a hotărât, i-a rânduit să fie asemenea chipului Fiului Său (Romani 8:28.29).
Cine nu se pocăieşte, nu înseamnă că Dumnezeu l-a rânduit să nu se pocăiască căci Dumnezeu ştia că el nu se va pocăi. Dar noi trebuie să chemăm pe toţi oamenii, să ne rugăm pentru toţi oamenii, fiindcă noi nu ştim şi numai Dumnezeu ştie care nu se vor pocăi.
Înainte de a trece la ultimul capitol al expunerii de faţă aş dori să mai fac o recomandare în legătură cu rugăciunea. E bine ca în afară de rugăciunea de dimineaţă, care să cuprindă ideile arătate mai sus, să ne concentrăm în rugăciune la ore fixe, în timpul zilei, oriunde am fi la ora respectivă. Astfel la orele 12 şi la orele 21 (9 seara) cerând mântuirea ţării şi a lumii întregi.
VII. O altă trăsătură fundamentală a creştinilor din Ierusalim este faptul că LĂUDAU PE
DUMNEZEU. Aşa citim în Faptele 2:47; „Ei lăudau pe Dumnezeu”.
Creştinii din Ierusalim nu lăudau pe Petru, Ioan şi Andrei, ci pe Dumnezeu. Ei nu ziceau „veniţi la noi să-l auziţi pe Ioan, pe Petru”, ci ziceau „veniţi între noi să-L vedeţi pe Dumnezeu”, ei lăudau pe Dumnezeu. Şi tocmai de aceea norodului îi plăcea să vină între ei iar Dumnezeu putea adăuga la numărul lor pe cei ce erau mântuiţi. Noi cei de azi suntem ispitiţi să lăudăm pe oameni, să ne lăudăm cu oameni, să zicem „veniţi la noi să vedeţi ce cor avem, ce orchestră, ce predicator” în loc să zicem „veniţi la noi să-L vedeţi pe Dumnezeu”. Dar pentru asta Dumnezeu trebuie să fie foarte vizibil în viaţa noastră.
Dacă ne lăudăm pe noi şi nu pe Dumnezeu înseamnă că furăm lauda lui dumnezeu, ori Dumnezeu zice: „Slava mea nu o dau altora”.
Dacă ne lăudăm pe noi, dacă credem că noi suntem cheia succesului şi nu El, Dumnezeu nu ne mai dă har, succes, iar fără El nu suntem nimic, „Căci fără Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15:5b).
Apostolul Pavel recunoaşte acest mare adevăr de aceea scria: „Prin harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt” (1Corinteni 15:10a).
Dacă vrem să avem succesul bisericii din Ierusalim să nu ne lăudăm pe noi ci pe Dumnezeu, să ne dăm seama că tot ce suntem şi ce avem se datorează numai Lui.
Nouă ni se cuvine să ni se umple faţa de ruşine.
Lui se cuvine toată Slava, Cinstea şi Închinarea, de aceea să zicem din toată inima: „Slăvit să fie Numele Lui”.
Aplicând aceste legi spirituale cunoscute şi aplicate de biserica din Ierusalim, vom cunoaşte rezultatele ei, Domnul va adăuga în fiecare zi la numărul nostru pe cei ce vor deveni copii ai lui Dumnezeu (Fapte 2:47).
Când trăim zilnic, practic aceste principii sfinte, când biserica e activă, când toţi vin cu grijă în Sion, când toţi se roagă pentru propăşirea Evangheliei în ţară şi în lumea întreagă, când toţi vin la biserică de pe genunchi, din cămăruţa încuiată, când toţi trăiesc pentru Dumnezeu şi salvarea altora, atunci problema mântuirii altora este o simplă contabilitate cerească. Fapte 2:46, „Şi Domnul adăuga la numărul lor”…
Fie ca aceste legi, principii de aur, ale bisericii din Ierusalim să le cunoaştem bine şi să le aplicăm zilnic pentru slăvirea lui Dumnezeu şi pentru salvarea altora.
Aceste principii sunt: viaţa curată; dragostea fierbinte faţă de toţi oamenii, ca a lui Cristos faţă de noi; unitatea desăvârşită; să fim vorbiţi de bine de toţi oamenii; să se cunoască că umblăm cu Isus; să ne rugăm zilnic intens, pe nume şi în general pentru mântuirea localităţii, a ţării şi a lumii întregi; şi să lăudăm, să-L numai pe Dumnezeu.
Dumnezeu să vă binecuvânteze şi pe dumneavoastră cu dorinţa, cu setea de a cunoaşte şi aplica practic, zilnic cele de mai sus, pentru ca să se poată împlini în zilele noastre dorinţa apostolului Pavel exprimată în Filipeni 2:10,11: „pentru ca, în Numele lui Isus, să se plece orice genunchi al celor din ceruri, de pe pământ şi de sub pământ şi orice limbă să mărturisească spre slava lui Dumnezeu Tatăl că Isus Cristos este Domnul”.
Să nu uităm că Cristos n-a murit doar pentru o mână de oameni ci pentru toţi, de aceea doreşte ca toţi să fie mântuiţi. Să dorim şi noi din toată inima aceasta şi să facem totul pentru acest scop, numai atunci suntem adevăraţi urmaşi ai lui Cristos.
A Lui, care ne iubeşte, care ne-a spălat de păcatele noastre cu sângele Său şi a făcut din noi o împărăţie de preoţi pentru Dumnezeu Tatăl Său, a Lui să fie Slava şi Puterea în vecii vecilor!
AMIN!

Cu toată dragostea în Cristos, al vostru frate în Domnul Isus,

Olah Liviu

sursa: https://dezvaluiri.wordpress.com/liviu-olah-dosar/

Lasă un comentariu

Filed under Crestinism

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s